Despre ceea ce pierdem

Mă uit constant în gol, dar asta nu se rezumă la un moment de visare. Nu am parte de acea stare de vid interior. Din contră, mă uit în gol de parcă aș căuta din nou și din nou (și din nou) acel CEVA și, negăsindu-l (nimic șocant), încep să-l construiesc sau, mai degrabă, să-l reconstruiesc cu ce am la-ndemână. Realizez că memoria mi-e singura unealtă - merge și așa. Nu prea facilitează procesul, însă a înregistrat esențialul la momentul oportun- prezența. Ciudat...Nu-mi simt propria prezență, dar simt prezența acelui CEVA. De fapt, nici nu mai contează altceva. Aș putea fi cel mai genial artist și, cu toate acestea, tot acel izvor al creației ar fi de prisos – secarea lui mi-ar fi indiferentă. Totuși, încerc să găsesc modalități de a menține acea prezență vie până nu voi ajunge la nevoia de a o resuscita.... ( O resuscitare cu final fatal, desigur. Până la urmă, omul nu digeră infinitul. El însuși e infinit de finit - el și cu toate proiecțiile sale.)

Gândul la acel CEVA e cel care îmi populează universul interior încă de la primele ore ale dimineții (când celelalte simțuri sunt încă amorțite), e ultimul cu care adorm și, uneori, când i se multiplică intensitatea, îmi determină somnul să facă sacrificii. Nu-mi permit să mă dedic oricărui alt gând tocmai pentru a nu-i suprima libertatea celui cu adevărat relevant. O fi având efecte adverse, dar refuz să mă alimentez cu altceva - cel puțin deocamdată. Vreau să mențin prezența vie!