Incursiune în sfere angelice

Trei îngeri zboară-n asfinţit.

Doi tac şi unul a grăit:

- "E liniştea atât de mare...

Aud cum se deschide-o floare."

Trei îngeri zboară-n asfinţit.

Doi tac şi unul a şoptit:

- "E liniştea atât de sfântă...

Aud cum stelele îşi cântă."

Trei îngeri zboară-n asfinţit.

Toţi tac şi unul s-a gândit:

-"Ce zgomote înfricoşate...

Aud o inimă cum bate." – Ion Pillat, Trei îngeri

   Orice ființă are un plafon definitoriu, o tutelă situată nemijlocit deasupra limitei ei superioare - Plotin o numea daimon (daimonul platonician, care nu are nimic de-a face cu sfera demonicului). Deși organizați în ierarhii și cu discrepanțe la nivel de înfățișare și rol, îngerii nu se deosebesc la nivel de relevanță; nu poate fi acceptată supoziția unei posibile inferiorități. Desigur, gradul de percepție a luminii cerești, cu a cărei transmisie aceste ființe înaripate sunt însărcinate, diferă în funcție de capacitatea acestora de a primi, stoca și emite luminiscența; puterea divină se manifestă în același mod și cu aceeași profunzime în fiecare dintre ele. Totul se reduce la o împreună-lucrare la actul de transmitere, de iluminare, de consolidare a relației cu Divinitatea prin actul percepției, indiferent de statut: ființă umană sau figură purtătoare de materie angelică. Scopul reprezintă transformarea esenței divine în prezență, la nivel de real. În ceea ce îl privește pe om, cel puțin, este nevoie de o mărturie a esenței prin prezență resimțită acut; contemplarea esenței s-ar putea să nu fie îndeajuns pentru eterna copie a bine-cunoscutului Toma Necredinciosul, avid de palpabilitate.

  Scopul iluminării: revelația - nu o revelație de chip, ci una a omniprezenței spiritului divin, care însuflețește întregul. Dionisie Areopagitul vede în Tată un înger suprem, îngerul prin excelență, cel care transmite și se transmite, dar și se lasă transmis, anume prin îngeri, îngeri a căror motor este Hristos, lumina întrupată.

  Iluminarea reprezintă un proces inițiatic. Astfel, ființa există exclusiv în măsura comunicării ei cu divinul; capătă sens și și-l descoperă în măsura în care se lasă pătrunsă de divin (la fel cum îngerii mențin ierarhia viabilă direct proporțional cu capacitatea și dispoziția lor de a imita/ oglindi dumnezeirea). Sufletul care se naște în Dumnezeu și care îl naște pe Dumnezeu cunoaște așa cum Dumnezeu se cunoaște pe sine. Odată primită lumina revărsată din sânul divinității, receptorul însuși devine lumină, acest fapt explicând numirea ființelor suspendate între cele două dimensiuni (cea candidă și cea profană - avidă de dragoste, salvare din calea tendinței de a face incursiune în nepătruns și sens) darul lui Dumnezeu.

  Dacă la neoplatonici matricea divină se detașează automat de realitate (Unu fiind lipsit de conștiință, neînzestrat cu putere creatoare, fiind redus la intelect pur), Dionisie, la pol antitetic, percepe principiul ca neîncetată expulzie de divin, neîncetată răsfrângere a divinului în realitate, realitate care, întrupându-se întru divin, Îl reflectă neîncetat. 

  Atât Dumnezeu, cât și îngerii și oamenii sunt substanțe inteligente individuate, conform lui Boethius. Astfel, se ridică problema materialității îngerilor, în genere considerați a fi constituiți exclusiv din spirit. Se pune problema unei materialități spirituale ca factor al deosebirii: inteligența ca pură materie spirituală, corpurile cerești ca materie spirituală înțeleasă drept subiect al formei substanțiale și a cantității, iar corpurile inferioare ca materie spirituală străbătută atât de conceptul de cantitate, cât și de cel de contrarietate - viziunea îi revine filosofului evreu Avencebrol, care suprinde acest universal (materia spirituală) ca manifestare în trei moduri, cele anterior menționate. 

  Subiectul materialității este adânc dezbătut, interesând în special încercarea de a explica pluralitatea individuală. Era oare contradictoriu pentru creator să producă indivizi deosebiți în lipsa materiei? Materia este percepută ca receptivitate, implicând automat atribuirea materiei constituției ființei îngerești. Această teză este respinsă de Sf. Toma D’Aquino, care susține faptul că materia poate recepta forma, dar materia nu poate fi receptată de intelect, deoarece el este interesat doar de imaterial. În final, se conturează ideea unei receptivități de a fi, singurul aspect candid ce revine fiecărei individualități în parte. Aceasta nu poate fi determinată, conform filosofului arab Averroes, care vede un singur intelect ce pulsează în toate spiritele, fără excepție, „modelat” de om prin imaginile pe care e capabil să le dezvolte (imagini cu ajutorul cărora reduce actul receptivității la gând), iar de înger prin activitatea derulată, influențată automat de specia căreia îi aparține. Practic, unicitatea eu-lui se reduce strict la exersarea unui propriu act al purei receptivități a divinului ce se vrea propagat: Consistența eului este autoconstituirea sa.

  Meister Eckhart admite faptul că omul ar avea o vocație angelică, cea a îndumnezeirii: Nașterea lui Dumnezeu-Fiul în suflet este rațiunea profundă a întregii opere divine; până la urmă, nu e îngerul îndumnezeire redusă la o figură și un nume? Mai mult, acesta identifică nașterea divină nu doar cu mistica Cuvântului, ci o privește extensiv, în sensul în care o percepe sub forma unei uniri mistice în Unul unic - o detașare de tot ce înseamnă imagine a creației, o expulzare a sinelui din sine și o alegere ca resort a sufletului, cu extensiile superioare aferente: voința și intelectul. Lumea e o procesiune cumulativă de desăvârșire aspirând la reintegrarea în  „modelul suprem”. Această reintegrare presupune un act al inițierii constituit din purificare, luminare și desăvârșire. Bref, e nevoie de o renunțare la material pentru imaterial, la aparent concret pentru mistic, la profan pentru dumnezeiesc, prin theoreia.

  Contrastul ființă umană - ființă angelică este suspendat în zona contemplării intelectului, unde este prezentă o discrepanță între un intelect a cărui ființare este subordonată temporalității și unul capabil de a contempla în eternitate. Îngerul nu recurge la o evadare din sine (în afara contextului unirii sufletului în sens mistic cu unicul divin) îmbiat de materialitate, astfel ferindu-se de capcana întunericului, ci cunoaște prin intermediul a două moduri: lumina matutinală, respectiv cea vesperală. Cea dintâi este înțeleasă ca o percepere a toate în/prin Dumnezeu, iar cea de-a doua ca o percepere prin prisma propriei individualități. Omul se aseamănă cu ființa angelică în acest sens prin faptul că este înzestrat, conform lui Aristotel, cu un intelect activ și cu unul pasiv. Intelectul pasiv, material, poate fi supus actului devenirii a ceva doar prin stimulul emis de intelectul activ (corespunzător luminii matutinale), luând, în cele din urmă, forma inteligibilă a acelui ceva, înțelegând pe deplin acel ceva. Astfel, vederea lucrurilor în lumina propriului spirit este dependentă de activitatea unui intelect activ, necunoscător de materialitate, de temporalitate; un intelect activ ce pare a veni din exterior. Această dependență se aplică atât omului, cât și îngerului, care se cunoaște în măsura în care intelectul divin pulsează în el, iar Intelectualitatea generată dobândește astfel perspectiva intelectului care generează.

  Figura substanțială a îngerului poate fi cunoscută exclusiv prinactivitățile desfășurate, adevărul fiind stocat doar la nivel de revelație. Aceasta reprezintă calea prin care divinul se manifestă la nivelul realității, definindu-se prin chiar funcția sa: 

  se prezintă astfel ca o mărturie a fluidității realității, adică a faptului că fiecare lucru nu este doar ceea ce este și ce păstrează în el, ci ceea ce primește și dă mai departe, adică ceea ce trece prin el, ceea ce se săvârșește prin el și se împlinește prin prezența lui în lume.

  În accepție religioasă, termenul de ierarhie are cu totul o altă însemnătate; nu implică dihotomia superior-inferior, ci redirecționează spre sensul de conducere sacră (care, din nou, capătă sens doar pe filiera conceptului de tearhie, adică principiu divin), dihotomia fiind distrusă de existența unui unic scop: păstrarea unei constante în relația cu divinul și întreținerea actului de transfer al luminii. Relația circulară tearhie - ierarhie este crucială: percepem ierarhia prin tearhie și tearhia prin ierarhie. Prin imitație, ierarhia instigă tearhia la sacralitatea spațiului real. 

  O posibilă suferință a îngerilor ar fi chiar rolul lor de mesageri, de îndreptari ( Lângă fiecare „este” îngerul așază un „cum ar trebui să fie”), de canal de comunicare, dat fiind faptul că sunt nevoiți să propage lumina divină, pe când ființa umană e liberă sa o stocheze fără vreo obligație (desigur, în afară de cea de a acționa conform principiilor ei, odată recepționată). Fiind lipsiți de corporalitate, odată decăzuți (odată ce și-au vândut sufletul, adică), nu au șansa reabilitării; în schimb, ființa umană are parte de acea șansă la redresare, la revenire la calea cea dreptă: Nu poți cădea mai jos decât o îngăduie constituția precară a cărnii. Îngerii însă, lipsiți de „frâna” corporalității, au atins niveluri ale prăbușirii de care omul nu e în stare.

  Mai mult, sunt lipsiți de creativitate și total străini de conceptul de stăpânire (prin care omul se aseamănă mai profund divinității). Paradoxul stă în corelația aripi-libertate, căci îngerul e etern condamnat la tranziție, pe când omul are cunoștința răgazului. 

  Ei sunt punctul cel mai înalt al lumii create în măsura în care imită calitatea de a fi fără corp a lui Dumnezeu. Îngerii, deși amplifică misterul prin natura lor imaterială și trezesc suspiciuni, contradicții și un acut sentiment dat de neputința de a pătrunde adevărurile sferelor superioare celei umane, lărgesc orizonturile cunoașterii și posibilitatea contemplării la intensități aparte. Îngerul inspiră omul înspre continuă desăvârșire, fiind constituit ca etern model de ființă „mai completă”, ca mărturie a faptului că există posibilitate de avansare a spiritului către sfere superioare.Odată pătrunsă de Duh Sfânt, ființa umană poate accede la condiția de înger, „deși e pământ și cenușă” (Vasile cel Mare);numai îngerul rămâne etern prizonier la intersecția dintre neputința de a deveni pură intelectualitate și neputința de a primi privilegiul ființei umane, deținătoare de libertatea creării și recreării sinelui.

  În altă ordine de idei, îngerul are desăvârșita onoare de a „preda” lecția iubirii față de aproape, a sentimentului ce întreține existența. Impactul angelic sporește pacea interioară și, automat, dispoziția sinelui de a răsfrânge din lumina receptată asupra celui care-i împărtășește natura – Limbajul lui are mai degrabă morfologia adierii: e vântul care răcorește, boarea care oxigenează, aerul întremător al respirației firești.

  Mai devreme sau mai târziu, era inevitabilă o răscoală îngerească, dat fiind faptul că orice aspect este redat și perceput prin contrast, inclusiv (și în special) iubirea dumnezeiască. Supoziția că această cădere angelică ar fi fost programată e mai puțin relevantă. Ceea ce importă e motivul căderii - căderea în sus, dată de o identificare neîntemeiată cu Divinitatea, sau o cădere în jos, rezultat al consacrării materialității, al renunțării la condiția sub semnul căreia a avut loc nașterea, al dedării înspre corporalitate.

  Totuși, a fost nevoie de un spirit deosebit pentru a putea stoca, susține și gestiona răul, căci materialitatea nu ar fi putut face față unei astfel de energii destabilizatoare. Corporalitatea poate stoca cel mult răul infim, răul imediat trecător, o tendință eșuată de adesăvârși răul: Pentru a deveni păcătos, corpul are nevoie de o filozofie a corporalității, de o „idee”, de cooperare cu un înger decăzut.

  A. Pleșu încurajează reflecția asupra acestor figuri angelice ca mod de evadare din mediocritatea cotidiană, însă credibilitatea a ceea ce ne imaginăm necesită neapărată eliminare din context, dat fiind faptul că mintea construiește o imagine minim duală a oricărui aspect; astfel, nicio structură vizuală mentală asupra principiului divin și a tot ce ține de el nu e validă.

 Descrierile nepotrivite nu furnizează minții noastre niște imagini precise, ci provoacă mintea să iasă din imagini, pentru că ele arată în mod clar că sunt nepotrivite – în consecință, calea optimă a fi urmată este cea a neoplatonicienilor care, prin faptul că obișnuiau să suprime orice reprezentare imaginară a principiului divin, nu doar că-și recunoșteau materialitatea, ci își îi sporeauexponențial apetitul pentru divin, pentru adevăr - adevăr ce stă nu în reprezentările inclusiv grotești, ci în simbolistica simplistă mascată de aceste descrieri, șocante pe alocuri (îngeri cu multiple chipuri, înfățișări animaliere, multiple aripi ce adăpostesc misterul constituției angelice, roți întrepătrunse și purtătoare de nenumărați ochi, figuri cuprinse de flăcări etc.). 

  Chiar dacă ființele angelice au avut parte de decădere, aripile lor (și nu doar) dau naștere speranței în sufletul ființei umane, în ochii săi, ființă pe care o scaldă neîncetat în lumina divină receptată. Fie că păzesc Tronul Tatălui sau au contact nemediat cu omul, întregul ordin îngeresc apără divinul de profan și insuflă profanului divin. Motoare ale renașterii, au un zbor vindecător, și, indiferent că au înfățișarea conform viziunii baroce, de Cupid, sau una deosebit de sinistră, scopul rămâne același: susținerea insului în drumul său înspre reintegrarea în matricea divină.

Surse bibliografice: Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească; Alexander Baumgarten (coordonator), Îngerul și persoana; Andrei Pleșu Despre îngeri.