Dileme fragmentare. Dileme suspendate.

0.1. Așa precum nenumărate persoane își duc existența străbătute de același gând, întocmai mă confrunt și eu cu prizonieratul sub tutela aceluiași vis : o continuă cădere în gol... Poate că acest gol reprezintă o alegorie a lipsei din interior sau a unei avare dorințe de senzație a completului. Mă trezesc de fiecare dată în lacrimi și înot în ele ca prim antrenament al zilei. Și totuși, deși neajutorată, deși fără vreo urmă de scăpare, nu mă înec și nici nu resimt pericolul vreunui astfel de eveniment. E doar confuzia destinului cea care domină atmosfera - confuzia față de ceea ce ar fi trebuit să fiu și nu sunt; confuzia față de ce vreau să servesc, dar nu mi-e dat; confuzia față de ceea ce iubesc și nu simt că merit.

0.2. Adesea m-am întrebat dacă numele primit în momentul primei guri de viață dă sensul, dacă influențează iremediabil vocația ființei. Care sunt șansele ca mare parte a umanității să-și fi ratat destinul din cauza unei nefericite alegeri a numelui? Fără o necesitate a denumirii exacte, liberul arbitru devine existent, căci evocarea, invocarea sunt reduse la grad de imposibilitate ș ființa se transformă în voință, iar unicul nu mai devine substanța cu care reprezentanții indiferenței își mânjesc gurile în speranța unei mântuiri ca recompensă a diferenței crase - iluzorii, de altfel. Desigur, pierderea imaginației devine automat previzibilă într-un spațiu închis ermetic, în planul căruia inițiativa reprezintă doar un neinspirat act de rebeliune (programat sau spontan, pedepsit indubitabil), spațiu ale cărui margini se restrâng alert și sufocă tot ceea ce, cândva, a primit promisiunea revederii Paradisului pierdut și a reintegrării în matricea sa.