Să lăsăm fericirea să-și revendice locul

Ce însemnătate mai are experiența fericirii, când majoritatea dintre noi tindem să o vedem ca pe ceva intangibil? În contextul unor crize existențiale recurente, chiar zilnice, ne mulțumim cu minimul de greutate sufletească, ne bucurăm în momentul în care suferința nu e resimțită atât de profund...nimic eronat în acest comportament, deoarece, acceptând pe deplin un aspect neplăcut, devenim imuni (în cel mai bun caz). Totuși, am uitat de importanța perpetuării actului de slăvire a fericirii; am detronat sursa vieții – dintr-o resemnare mult prea spontană sau dintr-o frustrare ce părea a fi insuportabilă, nu știu.

A. Pleșu zicea că „ratăm lucruri monumentalizându-le” și cred cu tărie că în această deosebită observație stă obârșia tumultului nostru emoțional. „Fericirea stă în lucuri simple”, dar nu numai. Fericirea e o extensie a frumuseții, o frumusețe de ordin transcendental. Așadar, cum „frumusețea stă în ochii privitorului”, așa e și cu fericirea – stă în sufletul celui dispus să aibă, măcar pentru câteva clipe, experiența absolutului; stă în sufletul celui vulnerabil, în al celui capabil să se debaraseze gradual de excesul de ego ( un egocentrism amplu, născut, cred eu, dintr-o dorință nestăvilită de a face față hazardului cotidian cu brio) sau, din contră, de o senzație a lipsei de merit. Nu cred că fericirea se câștigă, ci trebuie să învățăm cum s-o primim; nu o alegem, ci ea ne alege pe noi. În consecință, să dăm ascultare chemării ei.

Soluțiile pentru această rezistență la fericire sunt nenumărate, dar, momentan, primează una: a redeveni „neajutorați ca niște copii” (conform Călăuzei lui Tarkovski). Astfel, această abandonare în universal, renunțarea la sentimentul covârșitor de frică și la iluzia puterii, pentru a putea fi rebotezați întru inocența primordială, ne promit sanșa de a uita de necesitatea intrinsecă de a defini fiecare dintre particulele ce întregesc atmosfera și de a ne lăsa definiți de această bincuvântare numită „fericire”.