Și sufletul lumii este un călător

Izbi ușa de peretele instabil al casei boeme, plăcut demodată, iar un iz de prețios și neîntinat se împrăștie pe aleea de castani, niciodată călcată de ea. Era unul dintre acele specimene cu voință de fier, în sensul în care avea un mare, singur ideal: a se conține pe ea însăși neîntrerupt. Refuzase orice contact cu alteritatea, redusese schimburile de construcții verbale (relativ) logice, prin broasca ușii, cu colocatarul care se întâmpla să-i fie și dătătoare de viață, la nu mai puțin și nu mai mult de 10 cuvinte pe an (fapt care i se părea deja o prea mare indulgență) și-și savura zilele (puțin cam mult spus, dar excesele nu-și păstrează neîncetat forma de mare amenințare) într-un compartiment al peretelui unicei camere, într-o conservare mult prea rar alterată pentru a nu fi validată. Astfel, această conservare a existenței nu mai era un reflex absolut natural, ci un mecanism implementat și îndeaproape configurat.

Nu avea nume. Recunoștea conturul cuvintelor după inflexiunile glasului celei dătătoare de viață, dar respingea sensul lor. Nu cunoștea curiozitatea și extazul însămânțat în ea, nici ardoarea dorinței sau teama neîmplinirii a ceea ce se consideră a fi necesar. Identificarea cu un posibil experiment era cu siguranță o opțiune exclusă: fiind născută sub semnul unei lucidități pure, fusese plasată în compartimentul viitoarei existențe și hotărâse, fără vreo influență, să nu-și mai consume energia în vederea descoperirii unui alt amplasament (raționamentul, cel mai probabil, fiind că nu există un loc exact pe măsura ființei ei, un loc care să o cuprindă). Nici nu avea de gând (și nici gânduri, în general) să modeleze obiectualul. Nevoile biologice nu le resimțea, îndelunga meditație împlinindu-le/ suprimându-le - nici nu mai conta. Se hrănea cu esența ei însăși pentru a se putea consolida - nimic nu se distrugea, aproape nimic nu se pierdea.

Și totuși, sunetul acelei uși izbite manifesta lipsa a ceva, sfârșitul unei numărători inverse, intenția aplicată a unei răzvrătiri. Poate un exil, dar unul neputincios. Începuse derularea unei examinări succinte a tuturor funcțiilor, dar cea care nu răspundea niciunui stimul era văzul. Cum era posibil? Raționamentele erau mai mult decât corecte, deși nu exersase, percepea forfota existențială exterioară ei, deși exersase prea puțin, funcția simțului olfactiv nu îi trezea vreun interes, iar palpabilul nu o lăsa insensibilă. Doar la gândul văzului avea o reacție alergică, în prealabil deci, ce consta în capacitatea activă de a deschide ochii, dar în incapacitatea de a vedea altceva în afara planului întunecat al interiorului ei, un trecut mediu ambiental, un actual vinovat pentru privirea împăienjenită.

Nu era o mișcare cu premeditare, pentru că, așa cum s-a stabilit, nu avea gânduri complete, ci doar experiența configurației lor. Nu știa că avea suflet, dar avea conștiința însuflețirii. Dar ce putea să susțină însuflețirea? Ce putea să o stocheze? Era o putere mult prea mare pentru a nu avea o margine relativă. Tocmai acest suflet presupus, dar necunoscut, fusese motorul care o animase, astfel întrerupându-i starea cea de toate zilele.

Avea mișcări destul de naturale, poate chiar mai naturale decât cele ale unei persoane anxioase. Nu părea nici străină de amplasamente, care îi resimțeau pentru prima dată fiecare

cută a tălpilor, nici intimidată de ele. Pășea la ordinele acelei forțe căreia nu i se putea opune, care clocotea în ea neîncetat, arătându-i calea - o cale aleatorie, cu tendința, totuși, a unei direcții. Avea parte de binecuvântarea de a nu resimți și amenințarea necunoscutului, deoarece mica și incompleta intuiție a necunoscutului contribuia cu destulă adrenalină cât să destabilizeze ființa.

Se oprea la fiecare câțiva pași, deoarece una dintre energiile prezente în ea se amplifica, surplusul dându-i senzația de greață, dar o greață extatică - paradoxalul era nelipsit. Obiectele, palmele oamenilor, orice suprafață existentă în aria sa de explorare îi primeau fără nicio suspiciune atingerile mâinilor firave, care le confereau strania senzație de conștiință amplificată, dar și de un catharsis fără precedent. Purta cu ea o greutate covârșitoare, dar o purta cu o ușurință de nepătruns. Acum avea, parțial, o existență funcțională - măsura dispoziția afectivă, stoca ceea ce alteritatea nu putea exprima și se reconstruia din acest cumul senzorial, fără a opune chiar și cea mai neînsemnată rezistență.

Era un alt caz de minune săvârșită: întorcea privirea de la universalul din ea, către universalul din celălalt, cu o finețe și cu un calm considerabile, ca și cum ochii ei s-ar fi scăldat dintotdeauna în lumină. Curios, nici cei care asistaseră la marea trezire a sa sau la comportamentele mai puțin obișnuite nu au simțit vreun impuls de a realiza tranziția naturală de la starea tipică la cea de profundă uimire - de parcă normalitatea prestabilită nu fusese întinată.

Traseul nu avea să fie unul continuu; sub formă de ciclu etern, da. După un timp nelimitat (temporalitatea fiind abolită în prezența sa), simți puternice arsuri în tălpile care străbătuseră o considerabilă întindere umană și știu că venise momentul ca ea să se retragă în acea pseudo- odaie obscură și sufocantă. Era prima dată când simțea un impuls decizional - ar mai fi zăbovit la cotiturile omenirii, să mai savureze cu mâinile multiplele senzații nepătrunse, dar avea rostul său, bine stabilit: avea să își reia meditația, o altfel de meditație de această dată, fiind un abia inițiat suflet al lumii. Avea să descifreze bucăți arzânde de suflete, să le prelucreze în „limbajul” cotidian, limbaj al ființelor care nu avuseseră timpul sau posibilitatea să se specializeze în „traduceri”, și să facă lumină acolo unde domnea un relativ asemănător întuneric cu cel deja experimentat de ea - întunericul neștiinței.

Mai mult decât sufletul lumii, reprezenta un sacrificiu necesar, benefic atât pentru omenire, cât și pentru ea însăși - o astfel de putere ar fi fost imposibil de gestionat fără o orientare anume, căruia să i se dedice; ființa umană nu ar fi trecut de spuma capacității comunicaționale, intensitățile ar fi constat doar în profunzimi mediocre, iar ea nu ar fi cunoscut altceva decât totul ei inițial, care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi nimic.