Despre falsa vulnerabilitate

Corpul mi-e cuprins de o moleșeală subită. Mă așez pe canapea și-mi dau răgaz să reflectez asupra jocului numit „viață”. Atâîția coechipieri și, totuși, atâtea echipe dezbinate. Ne place să jucăm pe cont propriu, din umbră, să șocăm, să fim cât mai imprevizibili cu putință? În sfârșit, să devenim contribuitori la crearea unor noi nivele ale acestui joc, să ne jucăm din postura de false forțe supreme? Sau ne repugnă, sperie ideea de „echipă”?

Realizez cât de dificil e să fii vulnerabil... De fapt, nu, nu e atât de dificil să devii vulnerabil comparativ cu dobândirea puterii de a nu-ți părea rău că ai făcut acest pas măreț spre „mai lucid”, „mai uman”. La ce mă refer? A fi vulnerabil nu se rezumă doar la a nu renega ceea ce te definește și, mai mult, la a renunța la acea emisferă a ta ce se scaldă în umbră și a exclama: „Acesta sunt EU! Acestea:..........sunt fricile mele, .............nesiguranțele, ............ slăbiciunile, ........lucrurile pe care le iubesc etc.”. A fi vulnerabil înseamnă a te autodisciplina în ceea ce-ți privește modul de a reacționa conform acelor vulnerabilități. Recunosc că mă tem de...., dar în momentele de solitudine mă roade rușinea de a fi deținătorul acelei temeri; admit că iubesc...., dar mi-e rușine că o fac sau de modul în care o fac etc. Acasta e falsa vulnerabilitate și a devenit din ce în ce mai contagioasă, cu simptome greu detectabile și cu manifestări grave...Pe scurt, ne scuzăm încă o dată de faptul că suntem un rezultat ce dă cu o virgulă urmată de infinit de multe zecimale, un rezultat IRAȚIONAL.

Consider că e posibil să scăpăm de această „boală” cu care care suntem atât de puțin familiari. Nu știu instrucțiunile pas cu pas, dar știu că presupune mult efort și că te-ai „lecuit” de ea în momentul în care propria-ți vulnerabilitate devine noul vocabular utilizat și niciun cuvânt nou sau mai puțin obișnuit nu-ți mai provoacă suspans și disconfort.