Despre iubire

De ce oferim control egoului și îl alimentăm cu nesaț? De ce suntem atât de analitici? De ce ne e frică să iubim? Nu sună divin o iubire fără motiv, fără scop, fără măsură? O iubire instinctivă, pură, necondiționată? Contorizăm fiecare mișcare a celor din proximitate, fiecare modificare a intensității adierilor de vânt, fiecare picur de ploaie și pretindem că nimic nu coincide așteptărilor noastre - de fapt, suntem copleșiți de minunățiile ce ne sunt date și adoptăm un comportament imbecil în vederea menținerii lor cât mai departe. Ori asta, ori ne interzicem actul aprecierii.

Dacă ne-am resemna cu aceste lipsuri, dat fiind faptul că noi înșine ne privăm de tot ce e mai frumos, mai nobil…dar nu. Preferăm să găsim vinovați, însă uităm că acea vină rămâne în stare latentă - ca o rană expusă în totalitate unui mediu bacterian, gata să se reinfecteze, să sângereze mai în abundență față de o dată precedentă, intensificând pulsațiile durerii. Recunosc, sunt o persoană care se atașează cu ușurință (nu din frică de singurătate, ci e un instinct pe care nu reușesc să-l îmblânzesc, instinct ce a evoluat din iubire): de oameni, de momente, de minunății imateriale, dar și de lucruri lipsite de spiritualitate - se poate considera ca fiind o mare greșeală comportamentală, însă, nereușind să o înlătur, mi-o asum. Am vicii, sunt impulsivă, a naibii de încăpățânată uneori, doritoare de a avea control excesiv asupra vieții mele. Mă învinovățesc pentru fiecare mișcare, gest care mi se pare că nu se conformează unui tipar prestabilit (de mine însămi), dar și pentru momentele în care resimt altceva în afară de iubire (e vorba de lipsa iubirii față de propria persoană aici și o recunosc ferm). Am avut adeseori impresia că am suferit din iubire și, la un moment dat, am râvnit după o pauză din resimțirea acestui sentiment, dar a fost singurul pentru a cărui experiență nu m-am blamat. Cauza reală era, de fapt, frica - nu doar cauză a suferinței , ci și a altor diverse derivate și îngemănate. Frica față de faptul că îmi voi epuiza și ultimele resurse ale celui mai desăvărșit simțământ. Dar ce eroare am fost în stare să comit! Iubirea nu poate fi epuizată. Dispare doar atunci când nu e pusă în uz (și nici atunci în totalitate). Suntem creați și reproducem, la rândul nostru, din iubire (de la artă, până la alte ființe menite și ele să inspire și expire iubire), ne dezvoltăm cu atât mai sănătos cu cât suntem mai înconjurați de iubire etc. Și, totuși, fugim de ea, o disprețuim, o privim ca pe cel mai aprig dușman. Nu ar trebui să punem capăt acestei “automutilări”? Da, iubirea tinde să derive din egoismul definitor ființei umane (având în vedere că fiecare are diverse nevoi: siguranța, calmul, afecțiune autentică sporită), însă poate fi alimentată de recunoștință, admirație etc., egoismul fiind scos complet din ecuație. În concluzie, iubiți! Cu gândul, cu privirea, din atingeri, verbal…Iubiți de dragul iubirii, iubiți pentru că sunteți capabili, iubiți fără măsură, atemporal.